Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Pseudojurnal parizian (24)



25 august

Martinaş se sculă de dimineaţă cu o durere de cap. Băuse cu un amic vreo două feluri de bere, apoi trecuseră pe vin roşu şi încheiaseră cu unul spumant. Ăla plecase la muncă, dar Martinaş rămăsese să bolească îndelung cu capul greu înfundat în pernă. S-a ridicat într-un tîrziu să meargă la toaleta de pe hol, băuse mult al naibii. În chiloţi şi fără papuci, lăsă deschisă uşa de la cămăruţa unde dormea şi intră în toaleta minusculă. Ca prin vis auzi trîntindu-se o uşa de la curent şi rămase cu scula în mînă, uitînd să mai facă pipi. Nu se poate, nooooo, aşa ceva nu mi se poate întîmpla ! Mintea lui Martinaş nu putea accepta că i s-a blocat uşa de la cameră şi el a rămas singur, la etajul şapte, dezbrăcat şi fără chei. Telefonul mobil era tot înăuntru, uşa zdravănă, slabe speranţe s-o spargi cu mîinile goale. Culmea, se auzea urcînd şi cineva de la etajul inferior. Martinaş trase zăvoraşul toaletei şi aşteptă. La naiba, cineva, femeie după voce, voia să intre. Ocupat, strigă cu glasul stins, dar persoana nu plecă, s-a depărtat un pic de uşă şi a rămas să aştepte. Hai, du-te de-aici, cotoroanţo, o îndemna el în gînd, dar aia nici vorbă să coboare, ba şi bătea ceva mai hotărît. Mii de tunete, ce mă fac ? Femeia începu să bată din nou şi chiar să vocifereze. Hai, omule, ieşi o dată, că nu e doar toaleta dumitale ! Cum naiba să mă arăt aşa ? Decise să nu iasa şi să nu mai răspundă. O auzi pe femeie cum coboară grăbită scările. Aşa, du-te naibii la parter, că mai e una şi acolo, se bucură ! Bun, dar problema rămăsese la fel de gravă, era în chiloţi şi blocat afară din cameră, cheia cealaltă era la Gore şi el lucrează în fiecare zi pînă la nouă seara, uneori vine şi mai tîrziu. N-avea nici telefonul mobil. Cînd făcea el calculul situaţiei nenorocite în care se găsea, auzi din nou voci pe scări, veneau vreo trei persoane de data asta. Bătură în uşă cu hotărîre, sigur femeia adusese gardianca aia columbiancă şi pe bărbatu-său. Cetăţene, deschide ! Dar cetăţeanul era cam clandestin în blocul ăla, Gore îl găzduia temporar şi-l sfătuise să nu se ciocnească cu aia de la poartă, că-i bai. Şi poftim, acum se ascundea în dosul uşii doar în chiloţi, iar trei persoane abia aşteptau să-l ia la întrebări. Răspunse într-un tîrziu la insistenţele lor. Ocupat, ocupat, dar ăia îi cereau să iasă, că nu-i doar toaleta lui, că au şi alţii dreptul, că poliţia, că lăcătuşul… Nu deschid, le spuse, dar preopinenţii, enervaţi şi mai tare de impertinenţă, începură să dea telefoane după un meseriaş care să spargă broasca. Băăăăă, dă drumul, că te fac bucăţi, urla soţul columbiencei! Era un tip solid, ce se putea ţine uşor de promisiune. Martinaş era doar piele şi os, îi căzuseră aproape toţi dinţii de la o paradontoză, păr pe cap mai avea de vreo baie cel mult. Ce naiba-i de făcut, se agita el cît putea în chicineta aia foarte strîmtă ? Deja urca încă cineva, probabil lăcătuşul cu sculele de spart yala. Martinaş se făcu mic după uşă, meseriaşul şurubărea cu îndemînare în partea cealaltă. În toiul disperării lui, îşi aduse aminte că, pe cînd era mic la bunica din partea mamei, visa că se poate face nevăzut în bancă la şcoală şi profesoara de matematică nu se mai ia de el, să-i rupă palmele cu compasul cel mare din lemn care avea un şurub greu între cele două braţe. Era speriat tare de matematică, nu era atît de slab cît îl făcea profesoara aia rea să-i fie frică. Visa că se poate face invizibil şi imponderabil totodată şi zboară uşor spre balta liniştită de la Prut, chiar lîngă capul podului spre Cahul. Broasca era pe cale să cedeze, Martinaş se adunase ghem, se liniştise, timpul se dilatase brusc, avea răgaz destul să viseze. Soţul columbiencei mai dădu şi el un picior în uşa toaletei şi o trînti de perete. Înăuntru, cucu, nu era nimeni.
   
 Cînd au băgat toţi capul pe după spatele lat al matahalei şi au văzut că nu-i nici urmă de Martinaş, femeile au dus mîna la gură, apoi s-au repezit spre gemuleţul din spate. Se temeau că s-o fi aruncat de frică în curtea interioară. Nici vorbă, lui Martinaş i se implinise visul, se transformase într-un fir subţire de abur şi plutise uşor chiar pe lîngă ei cînd dăduseră buzna. De pe palier se strecurase afară pe fereastră şi plecase să colinde Parisul, zburînd în bătaia unui vîntişor ce prevestea toamna. S-a condensat într-o picătură de apă chiar pe marginea unui pahar din care o fata sorbea, din cînd în cînd, ceva de culoare roz. Era încîntat la gîndul că buzele moi ale domnişoarei îl vor bea delicat, dar n-a fost să fie norocul lui. O vrăbiuţă curajoasă se apropie de paharul lăsat o clipă din mînă pe măsuţa cofetăriei şi-l înghiţi scurt pe Martinaş cu pliscul ei iute. Fir-ar să fie de ghinioane pe ziua de azi, cugeta el pe cînd se dizolva încet între nişte boabe de mei şi firimituri de covrig din guşa păsăruicii ! A doua zi, Martinaş se evaporă dintr-un găinaţ minuscul şi-o luă încet spre nori.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu